M-am lămurit asupra perfecțiunii și a ceea ce înseamnă ea numai studiind fugar viața socio-culturală a ultimilor 20 de ani. Ceea ce credeam că e bine și perfect prin anii 90 s-a dovedit a fi dăunător și persiabil în 2014. Și, totuși, auzi deseori întrebarea: ești o mamă bună, perfectă? Răspunsul: mă străduiesc, vreau etc. Cred că ar cam trebui să scoatem din vocabular, atunci când vorbim de educație, cuvântul perfect. Amețește mintea și nici măcar nu-i oferă un obiectiv clar. Dacă vrem să avem o viață psiho-emoțională echilibrată ar fi cazul să ne redefinim obiectivele și să nu ne mai complacem în tot felul de clișee lingvistice și culturale.
Educația este și ea o artă, cel mai greu de realizat, unii părinți sunt mai vocaționali decât alții, mai deschiși, mai puțin rigizi, dar părinți perfecți nu am văzut, nici măcar despre cei care cunosc cu ce se mănâncă educația (pedagogi, psihologi, învățători, educatori etc.) nu putem spune că au reușit perfect în a-și crea o relație constructivă cu copiii lor. Ba, dimpotrivă, am văzut cazuri în care acești pedagogi au eșuat lamentabil în a le crea propriilor copii o atmosferă plăcută și echilibrată emoțional. Educația începe din capul adultului, pe de o parte, însă mai mult din interiorul copilului. A educa înseamnă, de fapt, a dezvolta din interior, din inimă, nu din minte. Când ești atent la ceea ce se petrece în interior nu ai timp să critici, să judeci, să denigrezi copilul în orice mediu ar fi el și mai ales să-l condiționezi: dacă faci asta….atunci, dacă reușesti să….atunci, dacă nu mai faci cealaltă…atunci. Nu mai vorbesc de tot felul de amenințări. Știu, astea vin din fricile cu care ne luptăm noi, părinții, zi de zi și care ne-au fost inoculate de proprii părinți și de societate.
Se zice că suntem tentați să ne educăm copiii tot așa precum și noi am fost educați. Nimic mai adevărat. De aceea spun, nu sunt o mamă perfectă. Dar ce face o mamă imperfectă? Își pierde răbdarea, nu e dispusă întotdeauna să colaboreze, grăbește lucrurile – are întâlniri importante doar-, vrea să se impună în fața copilului, vrea să-l facă să înțeleagă cine e adultul. Personal mă regăsesc în toate acestea și îmi dau seama cât de absurde sunt aceste reacții. Bineînțeles că revin asupra comportamentului meu, bineînțeles că-i cer iertare copilului (indiferent de vărstă), bineînțeles că la un nou conflict încerc, măcar încerc, să găsesc o altă strategie. Bineînțeles că nu dorm câteodată nopțile gândindu-mă cum să fac mai bine, citesc, mă documentez, stau și observ, întreb oameni mai experimentați decât mine, las timpul să rezolve ceea ce simt că mă depășește, mă las în voia instinctului. Și merg mai departe cu această artă care mă cizelează în același timp și pe mine nu numai pe copilul meu. Înțeleg că și în mine se întâmplă multe schimbări cărora trebuie să le fac față, că trebuie să am răbdare cu mine în primul rând, încredere, să accept unele situații ca fiind imperfecte, dar normale. Poate asta e diferența între cei care nu au copii și încearcă să dea sfaturi și să educe copiii altora (e o diferența enormă pe care și eu ca profesoară fără copii am experimentat-o) și cei care au: cei din urmă se transformă nevăzut, zi de zi, în umbra copiilor lor, simțind că merg pe nisipuri mișcătoare care se pot transforma în orice dar numai în perfecțiune nu.
Asta pentru părinții care sunt dispuși să se schimbe, cum spuneam, e o artă educația…
