(The Turin Horse, B. Tarr)
lucrurile se întâmplă pentru
a se simplifica întâmplându-se
viața nu are decât două încăperi
printr-una trece ziua prin alta noaptea
printre din când în când un cal bătrân
un cartof e mai mult decât suficient
dar o fântână blestemată mai puțin
locul devine rău și trebuie schimbat
o imagine devine umbra unei zile
pământul a-ngropat cerul
soarele pesemne locuiește altundeva
ca vorbirea oamenilor
acestea două au ceva în comun
de exemplu te pot orbi
suferința însă e mereu trează
ca lumina lămpii care se micșorează
viața durează la fel pretutindeni șase zile
a șaptea e pentru plecări și întoarceri
toate se pot îngrămădi într-un cufăr
până la urmă zise calul torinez
și se duse puțin să înnebunească
N.B. Mi-a placut filmul ungurului Bela Tarr, Calul din Torino, bazat pe povestea despre Nietzsche și alienarea sa declanșată, pare-se, de vederea unui cal bătut cu bestialitate de un vizitiu într-o piață… De aici și până la lumea care apune în imagini alb-negru nu mai este decât un pas…
Această poezie a avut, pe lângă Ce nimic e mai ușor, Dimineți care întârzie, Necrolog, un ecou deosebit în rândul publicului. Despre ce alienare e vorba? Despre sustragerea din sistem, neconlucrarea cu acesta? Unde locuiește vorbirea oamenilor și de ce suferința e mereu trează? Ce se întâmplă când fântânile sunt otrăvite, când sarea se strică, când pământul îngroapă cerul? Ce îngrămădim la repezeală când trebuie să părăsim un loc?
