Mort e, așa, când uiți să te întorci de unde te duci…

cozi-raffaele-montepaone
Cozi Raffaele Montepanoe

Mă cățărasem într-un corcoduș s-o pot privi mai bine pe bunica, așa, pe furiș, de după frunze care miroseau a ploaie. Ea umbla prin grădină cu treabă, era mică și albă, albă ca mâna dreaptă a unui arhanghel. Nu știam dacă mă poate zări. Câteodată aveam impresia că uita figura mea, că nu mă recunoaștea, că nu știa cu cine vorbește și că i-aș fi chiar indiferentă. Că nici pe ea, câteodată, nu se mai recunoaștea. Câtu-i de bine să mai uiti din când în când de tine, spunea ea.

Ai dat în mintea copiilor, îi zice tata într-o zi, uită-te la matale, îmbătrânești și prostești. Scapi mâncarea din gură, nu mai știi să ai grijă de tine, stai toată ziua în grădină, aiurită și lași copiii să-și scoată ochii.

Eu știu însă că ochii bunicii ne priveau și ne păzeau în același timp, bine și de multe ori, așa cum nu fusese ea privită și ocrotită când a fost mică, că n-a avut cine să facă asta. Mai mică decât e acum. Mică pentru că nu îl văzuse niciodată pe tatăl ei, pentru că mama ei pleca toată ziua în pădure, să adune lemne și mâncare, iar ea trebuia să rămână acasă să păzească casa. Ochii și casa, așa-i spunea maică-sa la plecare. Învățase, mai mult de la sine, că există o complicitate între ochi și depărtare. Între ochi și singurătate sau siguranță. Oricum, ochii ăștia, dacă știai să te uiți bine, te puteau face să te simți ocrotită, sau iubită, sau dimpotrivă, uitată și trădată. Însă pentru ea, o fată pe atunci, nu trebuiau s-o intereseze astfel de gânduri. Trebuia doar să păzească casa. Și nu trebuia să se obosească prea mult, să nu i se facă foame. A învățat să stea singură și aproape nemișcată, în felul ăsta, păcălea foamea. O prindea numai, hăt, spre seară, când o aștepta pe maică-sa cu gâtul lungit peste gard. Nu știe cum se făcea, dar când o vedea că vine, se lumina toată casa și nu-i mai era foame. Și măicuța ei, cu mâinile bătătorite, putea face din mai nimic ceva de mâncare. Și era totul așa de gustos, tare gustos. Că rămânea în mână cu lingura de lemn și o lingea minute în șir. Până și lemnul avea gust de ciorbă, zâmbi, mai mult din amintire, bunica.

Anumite cuvinte nu e bine să le rostești, e păcat, îmi spuse ea într-o zi când stăteam lungite amândouă sub cireș, ca într-un joc al nostru de copii, întrebând-o de familia ei și de lucruri demult uitate. Cuvintele au un suflet înăuntru lor, în fiecare cuvânt, un suflet bun sau rău, dacă rostim cuvântul care nu trebuie, s-ar putea să dispărem, sau am putea fi blestemate pentru totdeauna și atunci ar însemna că suntem moarte, continuă ea.

Da’ ce-i cu blestemul și cu moartea asta, o întreb eu jucându-mă în părul ei blond, de parcă ar fi fost vorba de niște animale de la noi din ogradă, fugite în pădure, sălbăticite.

Mort, mort e, așa, când uiți să te întorci de unde te duci, continuă ea. Cum s-a dus și tatăl meu într-o zi și nu s-a mai întors și atunci am auzit cum mama și-a blestemat pentru prima dată zilele. E ceva urât, care înnegrește sufletul ca un cărbune stins, lipit de gura sobei. Ceva, care și miroase la fel de urât, chiar dacă tu stai și plângi toată într-un lan plin cu maci înfloriți. Și ai vrea ca aceste cuvinte să se ducă de la tine, undeva departe și nu știi unde să le trimiți, că lumea ta e doar cât un pumn închis. Hai să le-aruncăm în cireșul asta, îi spun serioasă tare bunicii, văzându-i fața tristă și nenorocită. Le trimite el undeva, are el sub pământ niște legături ascunse. Nu vezi că și frunzele care cad din el, nu se mai văd de la un timp la poalele lui? Și el înflorește totuși așa de frumos în fiecare primăvară!

Între timp îi terminasem de împletit părul și-i priveam fața scăldată de soarele amiezii. Era palidă ca o icoană și nemișcată.
Gata ești, m-a zorit tata. A venit popa! Nu sta gură-cască, du-te scoate o ulcică de apă rece din fântână, să se mai răcorească, că imediat îi dăm drumul.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *