Despre ceea ce ne ține vii: moartea…!

Medi Dinu
Medi Dinu

Trebuie să exersăm cât mai mult moartea artistică, virtuală, poate că așa ne obișnuim și noi că odată nu vom mai fi.

Marea soprană Angela Gheorghiu râdea când povestea cu Ioan Holender despre morțile ei spectaculoase de la finalul operelor lirice. „Cât de frumos ați murit, doamna Gheorghiu, așa moarte…mai rar!” Să fie un compliment, se întreba și celebra interpretă? Să fie doar nevoia noastră de a privi mai mult moartea decât de a o înțelege? Și cum s-ar împăca moartea cu sentimentul minunat pe care ți-l dă trăirea muzicii? Și de ce am avea o nevoie de moarte? Cum sună versul acela: partir, c’est mourir un peu, mais mourir, c’est partir beaucoup. Cu cât mai multe plecări, cu atât mai multe morți în viața noastră. Cu alte cuvinte, artiștii lirici, actorii mor mai mult când sunt pe scenă decât trăiesc și trebuie să ia lucrul acesta cât mai în serios pentru a face ca moartea să fie cât mai autentică. Ce suflet trebuie să ai, vorba Siei, elastic heart!

Alt paradox, alt oximoron: moarte autentică! Cred că nu ar putea face acest lucru, nici ei și nici noi, care privim doar, dacă nu am avea în noi, de la naștere, premiza morții. Nu vreau să sune tragic și să afirm clasicul ne naștem pentru a muri, dar, de multe ori în viața noastră, gândul că nu vom mai fi ne ține vii, ne facem să ne dorim mai multe de la noi, mai bine, mai intens. Ne face să consumăm, să devorăm viața ca pe o felie gigantică de pepene, aruncăm la coș ce e stricat, dăm afară sâmburii, scuipăm ce ne deranjează…Trebuie să împlinim în viața asta tot ce e de împlinit că alta nu mai pupăm de la Creator. O fi și asta o formă de amăgire, pardon, de gândire, zic. Mie, exact în acest moment al vieții mele, mi se pare derajant să-mi croiesc viața după acel fatalist carpe diem, deși nu e nimic greșit în acest tip de gândire. E împânzit mediul virtual de lozinci de tipul: să trăiești ca și cum ar fi ultima zi din viața ta, ca și cum mâine nu ar exista!

Fix așa: mâine trebuie să existe pentru că așa îmi proiectez eu în minte că va exista și că vreau să fac în continuare lucrurile pe care le-am făcut azi, să fac ciorba de salată, să-mi hrănesc copii, să-i învăț să facă caca la toaletă, să-și șteargă nasul, să nu se scarpine la fund în public (numai Chaplin de câte ori a facut-o!) și toate chestiile astea pe care unii le numesc cei șapte ani de-acasă și care, între noi fie vorba, reduc educația copiilor doar la atât! Sigur că trăind într-un oraș multicultural, într-o lume în care e normal să porți o bombă cu tine ar trebui să mă gândesc că în drum spre casă, în autobuz cineva ar putea avea idei mortale și că, într-adevăr, mâine s-ar putea să nu mai existe. Dar gândul ăsta tot nu ne face mai buni, iată, căci, nu-i așa, toate prescripțiile astea au și ceva moralist, consumist în ele, dacă nu acum, când? Dacă nu la 20 de ani, când? La 40? Da, fix la 40 sau la 50. Viața multora a început la 40, sau la 50 de ani…

Ceea ce ne face cu adevărt vii e spiritul, care e nemuritor, și nu gândul la moarte sau la boală, iar ceea ce mă întristează e faptul că orice plecare, de orice fel, e o moarte și că așa ne este dat nouă, pământenilor, să murim de mai multe ori în timpul vieții, să fim mai mult morți decât vii de câteva ori pe an, în fiecare an!

 

Print Friendly

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *