Ceva e în regulă cu mine: greșesc!

Sunt o mamă care se implică suta la sută emoțional în creșterea copiilor ei. Nu e bine! Cel puțin nu pentru mine. Așa or fi oare mamele – scorpion? Sau o fi pur și simplu un reflex al caracterului meu, a ceea ce am apucat eu să educ în mine până la această vârstă? Și cum rămâne cu ceea ce nu am apucat să îmblânzesc? Cu ceea ce mă face nesigură și îngrozitor de fragilă ca mamă. Că la mine nu se aplică povestea aia cu vârsta, dimpotrivă.

Am mai multe întrebări la ora asta, mai multe temeri, mai multe gânduri decât aveam la 20 sau la 30 de ani și am ajuns să mă întreb de ce se consideră, așa, în subconștientul colectiv, că educația trebuie făcută în primul rând de mamă. Dacă un copil-viitor adult o dă în bară, atunci imediat se interpretează că ceva a fost în neregulă cu maică-sa. Nu vreau să neglijez partea masculină, știu foarte mulți tați care se implică activ în viața copiilor, nu despre asta e vorba aici, ci despre o anume preconcepție socială, care devine, la un moment dat, o presiune uriașă, că mama dă tonul tuturor începuturilor și sfârșiturilor actelor de conduită ale copiilor ei. Poate că e așa, nu e și necesar să i se repete pe toate posturile acest lucru!

Totul pleacă de la faptul că nu suntem învățați să greșim nici când suntem copii, nici ca adulți. Când ești copil și greșești, trebuie să înveți să nu mai greșești, când ești adult și greșești, trebuie să plătești pentru greșeală și să-ți bagi mințile în cap! Sigur, sunt greșeli și greșeli! În general, suntem educați să facem corect lucrurile, să fim ordonați, disciplinați, să stăm în rând, să nu deranjăm etc. Și dacă nu suntem educați să greșim, nici nu suntem învățați să acceptăm greșeala. Cu greșeala nu merge așa ușor, are o filozofie a ei, mai întortocheată, îți trebuie exercițiu, empatie, discernământ, acceptare, receptare, îngăduință, făgăduință. Greșind, ai impresia că pleci mereu de la zero, cu alte necunoscute de rezolvat, cu alte stări și întrebări, în fapt, ai deja adunate armele să lupți cu greșeala și ai conturat un plan de bătaie. Mă întreb dacă educația de azi, în stil neoromantic, are mai mari șanse de reușită în ceea ce privește integrarea greșelii, a agresivității constructive în comportamentul uman. Acum totul se educă cu măsură, totul trebuie calculat, implicit greșeala, iar copilul crește într-un mediu emoțional securizat, steril, în care plânsul, protestul, țipătul, mușcatul să fie cu măsură și când copilul, pe drept, se simte frustrat și întrece măsura, atunci alergăm repede la psihologi și terapeuți să cerem un diagnostic pentru copil, cum că ar fi ceva în neregulă cu el, când, vorba lui Jesper Juul, un psihoterapeut danez, ar trebui să ne întrebăm ce e în neregulă cu noi, părinții!

mama si copilul

A trebuit să ajung la al doilea copil ca să-mi dau seama ce făceam greșit cu primul, bine și așa! Dacă la primul ai energia, determinarea, tot timpul și toată răbdarea din lume să încerci să le faci pe toate așa după cum simți, să repari imediat ce ai stricat cu cinci minute în urmă, să râzi după-masă, dacă ai stat înainte de masă posomorât, să plasezi copilul tatălui, dacă pe tine te-a apucat oboseala ș.a.m.d., nu același lucru se întâmplă de la al doilea copil în sus. Sigur, eu am încercat, că sunt mai tare de cerbice (:, dar ceva, la un moment dat, m-a oprit. Cred că frica. Frica de ipocrizie, de greșeală, de responsabilitate, frica că nu aș putea să trăiesc cu anumite cuvinte sau fapte rostite sau nerostite. Cu alte cuvinte: aș fi făcut multe lucruri ce țin de educație anapoda, numai că nu aș fi fost așa dispusă să mi le și asum. Noica visa la o școală în care să nu se predea nimic. Eu, în nopțile de insomnie borgesiene (aș fi vrut să fie de visare, dar  nu au fost) mi-am dorit o școală unde să fiu învățată cum să trăiesc greșind! În paranteză fie spus, bine că nu au fost de vis, că iată, Borges datorită coșmarurilor a avut subiecte bune pentru romanele și nuvelele lui și a ajuns unde a ajuns, cine știe (:!?

Cum să greșesc mai bine în relația cu copiii mei sau ce greșeli trebuie să fac ca să am niște copii sănătoși emoțional? Acestea ar fi fost cele câteva întrebări pentru primul filozof care s-ar fi încumetat să calce pragurile școlii mele. Mai bine și mai mult. Cum putem știi că în viitoarea biografie a copiilor noștri nu va fi bine ceea ce credem noi, părinții, că e greșit în prezentul lor? Greșești cu fiecare copil în parte, diferit, că nici tu, ca persoană, ca mamă, nu mai ești aceeași. De fiecare dată o iei de la capăt, mai responsabil, cu mai multe gânduri și griji, și cu enorm de mai puțină energie. Nopțile nedormite de la primul copil se vor aduna în contul nopților nedormite de al doilea și tot așa, încât mă întreb cum mai doarme o mamă cu patru sau mai mulți copii?! Am întrebat o vecină, nemțoaică, în cauză. Tun, mi-a zis. De la al doilea, ist es egal (e indiferent)! Când e de râs, e de râs, când e de plâns, e de plâns (câteodată și de râs forțat), când e de țipat, e de țipat, când e de dormit, e haos și când trebuie să alăptez, îi las pe cei trei mai mari să-și scoată ochii, eu mă încui într-o cameră, și-l alăptez pe cel mic! Și în timp ce-mi înșira acest scenariu, ce mi se părea de groază, dar de fapt era cel mai real cu putință, mă gândeam că are și ea odată cu Ecleziastul dreptate: există timp pentru toate, mai ales pentru greșeală!

Mi-am adus aminte: se spune că a greși e omenește, asta înseamnă că toată viața o ținem într-o greșeală, deci ar trebui să fim antrenați pe la vreo școală, pe la vreun curs ceva pentru acest lucru, părinți și copii deopotrivă, să ni se dea niște instrucțiuni de utilizare. Cum însă nu aterizăm într-o societate fără greșeală, eu zic că putem funcționa și așa, defecți, cum suntem în fond.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *