Pictură de Ion Carchelan
Turnul cărămiziu al unei biserici pe un cer de toamnă plumburiu peste care cad răvășite frunzele copacilor.
Oare de ce toamna asta lovește cu atâta tristețe în noi și cu ce fel de aripi ar trebui să zburăm ca s-o învingem? Poate ajung cele ale unui fluture care știe cât de periculoasă poate fi atingerea unei flori, poate ne vor ajunge aripile unui heruvim coborât demult în copilăria noastră. Odată cu toamna ne adunăm gândurile mai aproape de noi și am vrea să locuim și mai aproape, cât mai aproape de făptura noastră. Dar nu este cu putință, căci lucrurile cele mai grele nu se pot face în fiecare zi, deși ne-am dori, ele se fac într-un timp când noi nici nu avem habar și apar cum apare roua pe flori, dis-de-dimineață. Și în acel timp măreț ne vom spune nouă înșine, încet, ca să nu speriem ziua:
“Ușor nu e nici cântecul. Zi și noapte
nimic nu-i ușor pe pământ. Căci roua
e sudoarea privighetorilor
ce s-au ostenit toată noaptea cântând.”
E greu să ținem vocea ridicată, glasul nostru e greu să-l facem auzit, ne ostenim prin toamnă, ne ostenim
prin iarnă, ne ostenim prin toate anotimpurile, suntem îngăduitori, până trecem cumpenele…
