Zilele trecute băiețelul meu s-a întâlnit cu un câine alb, mare. Cât el de mare. S-au privit câteva momente, de împrietenire, dar când câinele a vrut să se joace cu el, s-a speriat și a reacționat instinctiv ca o pisică, a pufnit și a scuipat, apoi a fugit către mine, în brațele mele, să caute alinare. „Nu-i nimic, a spus el, am spus și eu. Te-ai speriat, câinele a vrut doar să se joace cu tine! Ne exprimăm prin cuvinte… Ne exprimăm prin cuvinte, a repetat copilul de doi ani jumate.
„Ce ironie, mă gândeam”! La vârsta când îl învăț pe copilul meu să-și exprime stările prin cuvinte, eu tocmai am învățat cât de puține se pot exprima cu ajutorul lor și, câteodată, cât de greșit! Și parcă reîncep o luptă, că trebuie să mă întorc de unde am plecat, de la sările primordiale, de frică, furie, foame, frig și că, pentru fiecare, trebuie să găsesc un echivalent material, o formă exterioară prin care să exprim acea stare. Și nici măcar nu știu sigur ce stare este, dacă există cu adevărat un echivalent exterior, dacă o exprim pe de-a-ntregul. De pildă, cum se poate face diferența între spaimă, frică, teamă, temere? Și cum să-i fac înțelese celui mic, în momentul când trăiește astfel de stări, nuanțele? El spune că e speriat de motoare și de mașina de găurit, eu îi spun în gând că am o spaimă față de moarte. Nu mi-e frică, dar mă înspăimântă, mai ales când îl privesc pe el și mă gândesc la mine că n-aș mai fi sau că el n-ar mai fi. Însă nu mă întreabă încă. Și de acest lucru mi-e frică, de când mă va întreba. Poate cuvintele sunt acei câini albi, mari, prietenoși în aparență, dar față de care am o frică ascunsă. Văd cu câtă ușurință unii oameni se împrietenesc cu ei, socializează, se completează chiar. Eu cu greu reușesc o apropiere. Și dacă reușesc să exprim starea ce cu adevărat mă locuiește în interior, nu mă pot bucura de gândul reușitei, dimpotrivă. Simt că ceea ce am adus la suprafață, ceea ce am dezgropat, nu-mi mai aparține, nu mai pot recupera sau trage îndărăt, în adâncuri. Și că puțini oameni știu și practică scufundatul în adânc, ca să înțeleagă. Sigur, e nevoie de echipament special, nu prea mult și sofisticat, dar, totuși…Chiar dacă nu ar fi vorba de alții și aș rămâne numai la mine, tot nu știu cum aș avea curajul să cobor mereu în adâncuri, să caut acea parte adevărată pe care s-o exprim și să o confrunt cu vizibilul, cu exteriorul. Că de cele mai multe ori nu se potrivește.
Cu atât mai dificil mi se pare acest proces când încerci să-l practici cu propriii copii. Cum ar fi dacă aș tăcea lângă ei tot timpul și dacă nu aș căuta pentru fiecare stare, pentru fiecare lucru o denumire, o înșiruire de litere, de sunete? În graiul din satul de munte, unde eu am crescut, nu existau multe cuvinte spuse pentru că nu existau prea multe stări sau obiecte în jur. Și dacă existau, nu se numeau. Mai mult se muncea și se tăcea. A grăi, cum se spune la noi, însemna un efort în plus, iar cum acolo munca parcă nu mai înceta…oamenii erau mai obișnuiți cu tăcerea decât cu vorba. De unde și: „vorba multă, sărăcia omului”.
Noi, copiii, petreceam mai mult timp cu noi înșine, printre noi, nu cu adulții și aveam o altfel de limbă, a noastră. Cred că această atmosferă m-a salvat, mi-a salvat limbajul interior și de aceea vreau ca acum, cu propriul copil, pe cât posibil, să tac mai mult decât să vorbesc. A privi trenurile în fiecare zi poate fi un exercițiu bun de tăcere în doi. Câte momente nu sunt, însă, când trebuie să corectăm, sa spunem cum se stă la masă, cum trebuie să ne comportăm în public, cum vorbim cu ceilalți, cum ne exprimăm… prin cuvinte anumite stări, nu prin lovituri sau mușcături, așa cum fac instinctiv copiii și adulții, uneori Și iar ajungem la cuvinte. La cele spuse. La aceste „corecturi” din afară, la cum trebuie să ne disciplinăm.
Învățăm copiii că există reguli, norme și că avem cuvinte potrivite pentru fiecare dintre acestea, ca mai târziu, ca adulți, să ne dăm seama că multe din acestea sunt balasturi pe care le aruncăm peste bord, uzate fiind, fără să avem niciun fel de garanție, dacă ne-au folosit, dacă au folosit la ceva. Până la urmă, în fața spaimei ne acomodăm mai bine cu greutatea tăcerii decât cu greutatea cuvintelor. Spunea și Nichita o vorbă: și-atunci mă apropii de pietre și tac/iau cuvintele și le arunc în mare…
Când simt că mă risipesc prin prea multe cuvinte, că am prea multe stări și prea puține vorbe pentru ele, îmi întreb la rândul meu mama, care și-a păstrat graiul de munte: mamă, tu când te gândești la moarte, ce spui?
„Io nu spui nimnic, că n-am timp să mă gânesc la dinastea. Ș-apoi, odată ș-odată, tăț merem une trebuie să merem. Nu vez, șî moartea asta îi ca viața…să prăvale peste tine, parcă mai poț spune ceva!”
