
Trebuie să exersăm cât mai mult moartea artistică, virtuală, poate că așa ne obișnuim și noi că odată nu vom mai fi.
Marea soprană Angela Gheorghiu râdea când povestea cu Ioan Holender despre morțile ei spectaculoase de la finalul operelor lirice. „Cât de frumos ați murit, doamna Gheorghiu, așa moarte…mai rar!” Să fie un compliment, se întreba și celebra interpretă? Să fie doar nevoia noastră de a privi mai mult moartea decât de a o înțelege? Și cum s-ar împăca moartea cu sentimentul minunat pe care ți-l dă trăirea muzicii? Și de ce am avea o nevoie de moarte? Cum sună versul acela: partir, c’est mourir un peu, mais mourir, c’est partir beaucoup. Cu cât mai multe plecări, cu atât mai multe morți în viața noastră. Cu alte cuvinte, artiștii lirici, actorii mor mai mult când sunt pe scenă decât trăiesc și trebuie să ia lucrul acesta cât mai în serios pentru a face ca moartea să fie cât mai autentică. Ce suflet trebuie să ai, vorba Siei, elastic heart!
Alt paradox, alt oximoron: moarte autentică! Cred că nu ar putea face acest lucru, nici ei și nici noi, care privim doar, dacă nu am avea în noi, de la naștere, premiza morții. Nu vreau să sune tragic și să afirm clasicul ne naștem pentru a muri, dar, de multe ori în viața noastră, gândul că nu vom mai fi ne ține vii, ne facem să ne dorim mai multe de la noi, mai bine, mai intens. Ne face să consumăm, să devorăm viața ca pe o felie gigantică de pepene, aruncăm la coș ce e stricat, dăm afară sâmburii, scuipăm ce ne deranjează…Trebuie să împlinim în viața asta tot ce e de împlinit, cât mai repede. O fi și asta o formă de amăgire, pardon, de gândire.
În fond, mă întristează faptul că orice plecare, de orice fel, e o moarte și că așa ne este dat nouă, pământenilor, să murim de mai multe ori în timpul vieții, să fim mai mult morți decât vii de câteva ori pe an, în fiecare an!