timpul ne dă acum ce-avem mai
bun în noi
chiar dacă din păduri vin negre
zile mai negre și mai dese
de nu ne mai
zărim
în diminețile astea de vară
vin peste mine ploi de
toamnă reci
pământul s-a crăpat
dar nu îmi este teamă
la unu douăzeci și unu
din crăpături se-arată
chipurile celor ce
ne-au fost odată dragi
și de acolo ca din ferestre
săpate peste
noapte în pământ
ne fac cu mâna
împăcați de gânduri
dar nu ne văd
căci ochii lor și i-au lăsat
în noi
de veghe
afară din mormânt
dar ochii noștri știu
își amintesc
ce au salvat din
tot ce e trecut
hai
ațâță norii
dă drumul la furtuni
și-o să culegem
la final minuni
la una douăzeci de mii
