a privi oarecum lumea
prin cazemate de zăpadă
prin tunele de fân
o a privi stând în cap
făcând puntea a o privi
făcând podul de sus
fugind prin ploaie
cu o bucată de pâine uscată în mână
peste care a fost presărată o umbră de zahăr
ștergându-ți de dor lacrimile că mama nu-i
glasurile copiilor erau prea pline
glasurile mamelor prea puține
cerul era prea înnorat
glasurile taților sunau prea înfundat
în satul de munte
în satul de munte
toți erau plecați la adunat fân
animalele trebuiau hrănite
dările împărțite
mai rămânea doar ciolanul de pus la fiert
din care mama făcea o ciorbă gustoasă
o dăm la porci dacă nu e bună
dacă nu o mâncați ne spunea
fânul nu trebuia încărcat până la refuz în căruță
obosește animalul trebuie cruțat
așa că noi copiii eram puși la cărat
doi trei douăzeci de porșori
dacă eram harnici primeam biscuiți
seara ne întorceam acasa istoviți
ziua nu se sfârșea abia începea
mai erau teme de făcut alte animale de hrănit
casa de curățat mâncare de gătit
de încurajat ne încuraja cerul înnorat
în fiecare seară adormeam cu gândul
că mâine va ploua așa de tare
încât nu vom mai ieși în câmp
blestemul și rugăcinea erau totuna
mereu aceleași cuvinte
hai ploaie hai de unde vii din cer
cu trăsnete și fulgere numai să ții
așa mai rămâneam pentru o zi copii
