De câte ori, când avem un moment liber, nu observăm că, în loc să ne liniștim gândurile, să ne adunăm, să respirăm profund, să privim în jur, să trăim clipa, să o simțim, alegem să ne aruncăm în hățișurile trecutului sau în incertitudinea viitorului, amândouă păguboase pentru minte, dar mai ales pentru suflet.
Nu trăim în prezent, nu ne trăim, trăim evenimente, zile de naștere, petreceri, nunți, chefuri etc. Cum se termină unul, cum ne gândim la următorul, cum încheiem un proiect, cum deja ne-am făcut planul pe alți patru ani. Trăim mai mult prin bunici, părinți, copii, prin prieteni, trăim din laude și din aprecieri, dar nu prin/din ființa noastră. Copiii noștri, asemenea, trăiesc plimbați de la o activitate la alta, de la o persoană la alta, dar nu cu părinții lor și nu cu ei înșiși, când vârsta o cere.
Când v-ați acordat ultima dată timp să vă gândiți la voi înșivă, apropo? Doar la voi? Să vă ascultați bătăile inimii, de exemplu, să vă auziți respirația și să vă spuneți: am un moment liber, sunt cu mine, sunt aici și nu contează că sunt într-o sală de așteptare, într-o bancă, într-un restaurant, în trafic, într-un drum înfundat, într-o problemă. Sunt în afara tuturor, am părăsit trecutul, am uitat viitorul, vreau să fiu cu mine, acum.
Vreau să părăsesc alergătorul exterior, alimentat artificial cu gânduri, idei, convingeri pe care, multe dintre ele, le-am luat rumegate de-a gata de la alții și care nu mă reprezintă, și să eliberez alergătorul interior, adevăratul alergător de cursă lungă, ancorat în propriul meu trup și în propria mea simțire. Nu-mi trebuie prea multă filosofie sau prea multe studii pentru asta, doar curaj, o, da, curaj și credință aproape nebună! Dar ce liniștitor este acest gând, nu trebuie să plătesc nimic sau să ofer atenții, laude, putere pentru a ajunge departe cu mine, chiar nu e nevoie.
Până la urmă latinul avea dreptate: bis vincit qui se vincit!
