Învierea, exilul și izolarea

Lumânarea arde plăpând pe masa din sufragerie, am deschis geamul de la bucătărie ca să aud mai bine trilurile păsărilor. Strada încă nu s-a deșteptat, nici copiii. Telefonul e dat pe silențios, cam de 10 ani, de când cu emigrarea. Vecinul de peste drum își face terasa la grădină. Mașina le-a adus încă de săptămâna trecută nisipul și celelalte materiale. Deocamdată nimeni nu s-a atins de ele, au intrat într-un fel de încremenire, cum de altfel a intrat toată lumea de la declanșarea pandemiei. E ca și cum ni s-ar fi dat de către o voce autoritară și necunoscută deșteptarea de dimineață, prea de dimineață și nu avem habar încotro. Ne trezim buimaci în noul an, în noua situație și constatăm că nu mai putem ieși decât ordonat, după tabel, anormal. Dacă nu putem ieși în afară, putem să intrăm, să deschidem măcar virtualul la discreție, când și cum dorim. Ne-am mutat, oricum, de mult, cu toții în virtual. Înăuntru ne așteaptă viața din care ne tragem acum energia, seva, o viață mult mai suculentă, distractivă și interactivă decât viața însăși! Să uităm, fără absint, de rerum natura și să ne întoarcem cu triluri sprintene la virtual! Se spunea că viața bate filmul, ei bine, am ajuns și așa: virtualul bate viața! Tot ce știm despre ceea ce vrem să știm aflăm de la sfântul internet. „Mai sunt pentru că el mai este/dar ce lungă și sângeroasă poveste!”, spunea blajinul înger poet. Televiziunea a devenit un fel de bunic provincial care, văzându-și rar nepoții de la oraș, încearcă să facă mișcări aproape sinucigașe ca să-i distreze când apucă să-i vadă. Orice și oricât pentru audiență. Ca să nu-l uite. A trebuit să vină un virus ca să-i mai reducă efervescența aproape de colaps a acestui senior. De când cu izolarea totul se petrece on-line, numai terasa vecinilor rămâne live, încremenită în faza de proiect. Ea nu știe de internet și google. Cineva va trebui să-și pună mănușile și să care dealul de nisip din față, îmi zic, pregătindu-mi cafeaua. Cu o roabă sau cu două, pentru eficiență. Nici mierlele din pădurea de lângă nu știu. Și-au făcut cuib și stau pe ouă. Mierloiul cântă trist, primăvara a venit, mai e puțin și o să înflorească teii și salcâmii, deocamdată liliacul și iasomia sunt în tură sau in ihrer vollen Pracht, cum ar spune neamțul. Eu stau indecisă: sau scriu ceva până se trezesc copiii, sau fac o tură prin pădure cu bicicleta, până nu se trezesc toți vecinii. Într-o zi mă hotărăsc pentru una, într-alta, pentru alta. De când am plecat, simt că trebuie să aleg continuu între două lucruri, două stări, două situații. Când te apucă să pleci, pleci, nu e ca și cum ai de ales, pleci sau rămâi. După un timp, unii ajung să se întrebe și invers: mai rămân aici sau plec? O prietenă se întreabă de 10 ani ce caută ea aici, și dacă nu i-ar fi fost mai bine acolo, în țara ei, în limba ei!? Greu de tot cu plecatul ăsta, cum m-a întrebat băiatul cel mare mai deunăzi: mama, dar când pleacă virusul ăsta, ca să știu și eu când pot să mă joc cu colegii de clasă, să-mi fac un plan! Așa-i la nemți, și dacă nu e virusul, tot ne mișcăm numai după plan! Dacă am știi și dacă aș știi cum să-i explic! Cine decide când și cum: medicii, politicienii, specialiștii în virusologie? Mi se pare că toți suntem depășiți de situație, oricât de gravă sau mai puțin gravă ar fi ea. Pentru că responsabilitatea nu se împarte, ea revine fiecăruia dintre noi, părinți, specialiști, politicieni. Ce mai putem face cu școala de acasă? Pentru cât timp? Homeschooling nu înseamnă privarea copiilor de contactul social cu cei din grupa lor de vârstă, deci ceea ce facem noi acum nu e homeschooling, e școala pe timp de carantină, ca să se știe, să nu existe confuzii. Măcar în această privință, că în ceea ce privește informația despre pandemie, e un fel de telefon fără fir. Se fac emisiuni în emisiuni, dăm vestea din gură în gură, adică din facebook în facebook. Până să se înțeleagă ce și cum, nouă ni se transmite totul live. E pe bune, suntem live, putem vorbi, ne putem da cu părerea, fiecare din dormitorul propriu. Se emit tot felul de teorii: virusul e, de fapt, un mutant scăpat din laborator de un un grup de cercetători corupt și avid de banii lui BG; e rodul imaginației bolnave pusă în practică de un grup alfa, cei care și-au atins maturitatea emoțională și și-au rezolvat toate problemele cu viața și care vor cu tot dinadinsul să ne salveze și pe noi, turma beta, deh, legătură cauzală; alții spun că în spatele acestei nenorociri ni se coace ceva, ceva care să ne supună (un scenariu ca în romanul lui Houellebecq), să ni se bage pe gât printr-o tehnică de manipulare așa de soft cât să credem și să înghițim de bună voie. Însuși Gustav Le Bon ar fi fost depășit total de sentimentul social de manipulare dezvoltat de individ în societatea capitalistă atinsă de colaps. Bunăoară, ni se tot repetă că ne-am îmbolnăvit, că virusul e un monstru cu 12 capete și că se lucrează la poțiunea magică. Noi, panicați, când apare, luăm supradoză pentru anihilarea tuturor capetelor-tulpinilor! Înghițim tot, să fim siguri că l-am biruit! Sigur, la chestia asta suntem împinși de tot felul de medici, specialiști în diferite patologii care mai de care mai aproape de virusologie: ortopezi, oftalmologi, dermatologi, specialiști care se contrazic precum se contrazic de 2000 de ani teologii creștini în legătură cu azima sau pâinea dospită. Unii sunt de părere că au deja un tratament, alții spun că se lucrează la vaccin, o altă grupă e de părere că banalul și loialul paracetamol nu ar ajuta, ba din contra, ar fi chiar periculos. Dar toți concluzionează ferm: nimeni nu cunoaște fața monstrului, aceasta se transformă în funcție de temperatură, mediu, gradul de inteligență cognitivă dar mai ales emoțională al nefericitului posesor. Buimăcit, Statului nu-i revine altceva decât să decidă abrupt: izolare la domiciliu, în cazul țărilor scăpate de sub comunism sau pe cale să imite unul, cei din Vest își păstrează confortul liberal și decid: izolare socială cu suspendarea tuturor activităților colective. Acum ce să mai zici, fiecare societate decide în funcție de vârsta politică și socială. Cum România nu e decât un puber care a fost pus la colț și căruia i s-au refuzat în copilărie multe, decizia nu poate fi una decât radicală. Pe cei din Vest, maturații, cum ar zice Adorno, vestea îi încurcă și nu prea: mulți pot să-și facă munca la domiciliu, plățile și toate dările pot fi făcute on-line, ies, aleargă, cât privește izolarea socială, păi care? Că și înainte de pandemie noi, cei de aici, ne întâlneam din an în Paști. Vecina de 85 de ani a petrecut anul trecut Paștele singură, fiica, deși locuiește în același oraș, a zis că e obosită, că e indispusă, într-un cuvânt, nu vine la masa din duminica Învierii. S-a îmbrăcat femeia cu hainele de sărbătoare, și-a pus perlele, s-a dat cu parfum și a ieșit pe banca de lângă stradă. Am văzut-o din grădină cum își plimba tremurând degetele pe obraz. Noi, cei cu exilul, ne vedem așișderea familia, neamurile, colegii. Mergem din an impar în an impar prin țară. Ziua muncim și seara stăm cu familia. Nici chef de facetime nu mai avem, cădem lați, mai ales când ai și copii care te secătuiesc de energie și cu care ești toată ziua, neavând un bunic sau altă rudă prin zonă dispusă să-l primească la un sfârșit de săptămână. Iar bani de bonă n-ai și nici nu ți-ai rezolvat, psihologic vorbind, temerile privind încrederea în ceilalți. Ce-ar mai fi de spus de oamenii care lucrează sezonier aici. Sunt sclavi moderni și fericiți (obligatoriu), cum spunea un alt autor. Întâlnesc femei care îngrijesc bătrâni și care stau toată ziua în izolarea consimțită de stat. Nu numai ziua, ci toate zilele și nopțile pe care le petrec aici. Se bucură dacă mai schimbăm o vorba în română când ne întâlnim pe o bancă, prin parc, eu cu copiii, ea cu aparținătorul. Deci, mare brânză nu s-a schimbat aici cu izolarea socială, nici nu s-au apropiat familiile, nici nu și-au descoperit oamenii sinele interior și nici nu au învățat ce înseamnă singurătatea benefică decât tot cei care au știut și până acum ce înseamnă toate acestea, ca vecina mea octogenară, ca noi, cei plecați, ca toți muncitorii sezonieri! Cu Biserica, altă poveste. Cine poate spune, decât noi, cei din afară, cum e să dai, după îndelungi căutări, de o biserică în limba maternă, de același rit și câți kilometrii conducem ca să ajungem măcar o dată pe lună la ea, sau ce eforturi facem ca să ne luminăm măcar de Paști. Occidentul poate să-ți ofere confort de toate categoriile, dar confortul spiritual e greu să-l găsești, mai ales într-o altă limbă. Dacă luăm adevărul lui Hegel ca pe un adevăr intrinsec nouă, cum că limba este casa ființei, atunci noi, cei din afară, suntem exteriori ființei, adică mai mult morți decât vii, mai mult pe lângă noi, decât în noi, cu noi.

Dar, gata cu filosofia, s-au trezit copiii și au stins lumânarea care pâlpâia sordit, abia zărindu-se în lumina răcoroasă a lui april. Ei cred, când văd lumânări aprinse, că e ziua cuiva, cântă happy birthday și sting orice lumânare întâlnesc în cale. Eu, când văd o lumânare aprinsă , deși am 42 de ani, mă gândesc deacum la altceva. Deh, unghiuri de vedere! Vecinii de alături s-au trezit și ei și au pus mâna pe roabe și lopeți, de la indieni vin niște mirosuri amețitoare, deși ziua abia a început, dacă mai voiai să dormi, nu mai ai cum. Plus că, de când cu izolarea, vecina doctoriță, pensionară, deci cu risc crescut de infectare, s-a mutat în orașul vecin, la partenerul de viață, ca să poată da în primire casa fiului venit din Franța cu soția și cei 4 copii. Deci, larmă de dimineață! Cu normele din Franța îmi și imaginez cum era viața lui în timpul, dar mai ales după, carantină cu 4 copii pe cap. Aici au grădină mare, casă cu două etaje, pădurea lângă, cum să stea doar femeia singură cu ucigașul?! Eu, firește, nu am mai plecat la plimbare în această dimineață, am început lecțiile cu copiii, religie scria pe fața mea de data asta, explicându-le ce și cum e cu lumânarea și cu noaptea de Înviere când batem cu toții la ușile închise, la care, fie vorba între noi, de când sunt aici, nu deschide nimeni: Deschideți, mai-mari, porțile voastre, și voi, porți veșnice, ridicați-vă, ca să intre Împăratul slavei. Cine este Acesta  Împaratul slavei? Domnul Cel tare și puternic, Domnul Cel tare în război, Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei! Văd cum copiii fac niște ochii cât cepele, copleșiți probabil de imaginea acestui rege și cavaler al luminii cum nu au mai văzut în niciun desen animat, care a îndrăznit să se lupte cu moartea, cu balaurii și cu toți monștrii din noi. Băiatul cel mare mă întrebă iar și iar ce e cu moartea asta de se tot bate Iisus cu ea și eu îi spun o altă poveste, de-a noastră, cu tunelul din Elveția. Apoi, exclamă, uimit de-a dreptul: cu ce merge Iisus așa repede la cer, cu avionul sau are poate o rachetă?! Mă simt depășită de situație și-l trimit la taică-su să-i răspundă la întrebare când aud cum strigă franțuzoaica în grădină: arrêt, tu es fou, imaginația mi se aprinde, de la izolare mi se trage, nu știu dacă-i strigă soțului sau vreunui copil! Revine copilul și mă întreabă într-o româno-germană confuză cum se spune pe romenă genägelt, distrugându-se tot misterul urcării lui Hristos pe cruce, așa-mi trebuie dacă l-am trimis la taică-so! Ce mai rămâne din toată povestea? Să mă întreb pe mine, într-un amalgam lingvistic: unde îţi este, moarte, biruinţa ta, unde, boldul tău, nu cumva și exilul tot un fel de izolare e, dar prelungită?!

Hristos a Înviat și noi, după El!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *