O sală de așteptare occidentală. Oamenii se uită spre ecranul roșu să urmărească schimbarea numărului de așteptare, sunt mulți, e vara, e cald, înăuntru însă plăcut, atât cât se poate spune. Oameni de toate vârstele, ambele sexe, cei mai mulți butonând telefonul mobil. Unii poate sunt în concediu, alții și-au luat zi liberă să-și rezolve treburile administrative. Nu ne privim în ochi, e semn de indiscreție, trecem impasibili unii pe lângă alții urmărind un scaun liber. În toată această monocronie monotonă, eu, mamă cu un copil care exersează mersul și escaladarea. E dornic să urce și să coboare scări, o activitate inutilă pentru adulți! La ce bun, sunt lifturi…E dornic să bată în geam, să împingă scaunele, căruțul, să se uite la oamenii mari în ochi. După minute bune de așteptat, de alergat dupa copil, de completat fișe, după ce am stat la un alt rând să depun o cerere, aflu că trebuie să reiau așteptatul la rândul dintâi, birocrația asta, formularul nu se depune decât la un anumit ghișeu! Alt număr de ordine, din nou în aceeași monotonă sală de așteptare. Copilul dă semne de oboseală, în plus, îi mai ies și două măsele, motiv pentru care e agitat, ar mușca numai lemne, noroc de telefoane că nu-s din acest material, ar vrea parcă și să sugă, să se alinte, lucruri omenești, ca între mama și copil, dar nu-i vreme și nici timp, timp, mai ales, că vremea…vremuiește! După minute bune, îndrăznesc să provoc masa amorfă, poate dorește cineva să-mi cedeze rândul, adică ar fi vorba de 15-20 de minute de așteptat în plus, pentru mine însă esențiale! Mă așez în fața grupului și spun rugămintea, nu de alta, doar că ar cam trebui să plec să hrănesc copilul și să-l culc. Cineva, anybody, jemand? Nimeni? Repet descurajată, cu o voce tristă.
Nimeni… Nimeni nu a schițat vreun gest: tânăr, femeie, adult, bărbat. Nimeni! Ce limbă străină m-ar fi putut ajuta în astfel de cazuri? Poate dacă aș fi vorbit cu ochii, cu inima, cu albastrul cerului, poate…
Epilog:
„Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune si conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.”
(Articolul 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului)
Mai jos, o poezie care se potrivește cu această întâmplare, concluziile le trageți voi:
să nu crezi vremea
să nu crezi vremea
nici timpurile să nu le crezi
dormi cu dorurile toate
chiar pe tine tu te poţi înşela
să nu te crezi
s-ar putea să te răneşti
să răneşti cuvântul
cuvintele gândurile
gândul
ideea
vorbeşte mai bine în culori
ca ei să audă muzică
vorbeşte-le de roşu
ca să-nţeleagă iubire
de verde
ca viaţă să-nţeleagă
şi doar la sfârşit de alb
să se vadă
(din vol. Metamorfoze)
