Femeia și eternele pofte, nici pe una nu poți s-o împaci definitiv, nici una nu se lasă așa ușor schimbată, înlocuită, poate! Te lupți și cu una și cu alta precum Iacob cu îngerul și, de cele mai multe ori, tot nu biruiești! Greu cu poftele, greu de tot și taman în post mi-a venit să scriu despre asta. Dar, deh, dacă așa ne vorbește conștiința… Păi da, scriu despre pofte, că despre femeia ca o poftă mare…asta e treaba altora!
Sunt pofticioasă de îmi vine să leșin, bine, exagerez, nu sunt obeză și nu dau drumul plăcerii chiar așa de ușor. Îi fac ocol, o pândesc, adică, ea mă pândește, ea mă curtează așa de elegant. Văd plăcerea în vitrină, într-o bucată de prăjitură sau ciocolată și merg mai departe. Rezist triumfătoare. Mintea mea găsește câteva motive foarte bune de a nu da curs invitației: are E-uri, zic, sau moartea albă se ascunde întrânsa, o prăjitură, egal cinci zile de privațiuni, mai bine îți faci acasă una fără zahăr, din făină integrală! Da’ acasă nu-ți faci că nu-ți iese și din pricină că nu ai timp și tot așa. Am scăpat, îmi zic, și de data asta, basma curată, ăăă, cu burta plată (mă rog, cât de cât). Ce te faci însă când ai musafiri!!!Te scuzi și nu faci prăjitură, însă, musafirii politicoși vin cu tava plină ochi, prăjitură delicioasă, de te lingi trei zile pe degete. Deja mintea e sedată, nu mai ai scăpare, pofta e intrată în casă și are puține șanse să iasă afară, tava cu prăjitura cu ciocolată nu-ți mai dă pace. Felurile de mâncare trec ușor. Mă chinui să găsesc un motiv să sar peste desert, să nu gust, deși știu că, dacă gust e gata treaba, sar pe toată tava. Cum să fac atunci să ocolesc desertul… Hai să facem o plimbare, le propun musafirilor! Ieșim și la plimbare, musafirii sunt drăguți, încântați chiar, că nu mâncăm românește, mâncare grea, una după alta. Se termină și plimbarea și momentul fatal vine. Gust, e delicioasă, normal, e foooarte delicioasă, trei bucăți se topesc repede în gura mea, de rușine renunț să mai mănânc în fața musafirilor. După ce au plecat, până strâng toate vasele și fac ordine în cameră, mai mânânc încă două, de la efort. Îmi vine să strig ca în Home alone: somebody stop me, voi mânca toată prăjitura rămasă și nu e nimeni să mă oprească!!! Bineînțeles că nu are cine să mă oprească, buna-cuviință s-a retras rușinată în rândurile din spate, plăcerea triumfă în gura și-n stomacul meu. Totuși, în această destrăbălare culinară reușesc să mai momesc mintea cu o rafală de idei: mai lasă pe mâine, mănânci și mâine, o să-ți fie rău, o să te doară burta etc.
Cedez… mă opresc din mâncat. Au mai rămas patru bucăți. Le mut într-o farfurie mai mică și le învelesc în folie. Nu le pun în frigider, le las la vedere. Oare de ce?! Mintea iar mă joacă pe degete. Mă gândesc la diverse soluții să scap de ele. Poate ar fi mai bine să le dau cuiva, cui? Vecinilor! Sunt prea puține. Trebuie să treacă o prietenă pe la mine, i le dau ei, spun victorioasă și ușurată! Prietena vine, dar nu stă la bârfe, pleacă repede cum a venit, fără să ia nimic. Cum să scap de ispită, mă întreb retoric? Nu e prea greu, le-aș putea arunca la gunoi, dar nu e politicos, îmi spun automat. Dimineața vine surâzătoare. Încep o nouă zi bucuroasă că am găsit rezolvare la frământrea mea. Mi-am adus aminte în timpul nopții de un articol citit despre cum să-ți păcălești mintea: dă-i ce-ți cere, dar dă-i când vrei tu și cică dulciurile să i le dau de dimineața. Așa că, împăcată, mă trezesc, nedormită oricum, și mă duc direct în bucătărie, bucățile mă așteptau fericite pe masă, mănânc trei și apoi, ca reproș, beau o cana mare de apă cu lămâie!
Să-mi mai treacă amarul, îmi mai las o prăjitură pe mai târziu, adică nu mai târziu de amiaz. Că dulciurile se consumă mai bine până în ora 12!
P.S Și, să nu-ți vină să le zici ceva de dulce musafirilor, că ei te-au băgat în ispită și, uite, nu mai ieși!
